Ioana Axenoi & Cristi Gheorghe – Transformînd folclorul în teatru contemporan

Ioana: Iubirea tragică şi moartea vor fi ȋntotdeauna subiecte universal valabile ȋn artă, mai ales ȋn condiţiile ȋn care societatea de azi nu pare să aibă o formulă terapeutică de succes prin care să se raporteze la trauma provocată de pierderea persoanei iubite – ȋnsă, ȋn ciuda tuturor celor menţionate mai sus, ȋn spectacolul Un mort se ȋntoarce la iubita sa (coproducţie a teatrelor slovene Preseren (Kranj) şi Orăşenesc (Ptuj), ȋn regia lui Jernej Lorenci), ceva nu a funcționat. Acest ceva ar putea fi tocmai formula artistică aleasă, aceea a teatrului narativ „clasic“. Ȋntrebarea nu este dacă abordarea unor subiecte de folclor sau arhaice mai sunt relevante, ci ȋn ce mod se poate realiza acest lucru la nivel estetic şi conceptual, ca mijloace şi viziune teatrală, ȋn condiţii optime – pentru ca subiectul să-şi menţină relevanţa şi să ajungă la publicul de azi. Așadar, este semnificativ de dezbătut dacă şi ȋn ce măsură un asemenea mod de a face teatru, ca cel prezent ȋn Un mort se întoarce la iubita sa, va mai avea public şi dacă nu ar trebui ca teatrul narativ să se adapteze la formele noi teatrale, ale spectacolului contemporan. Să nu uităm, în același timp, că montarea a avut parte de succes, mai mult decât atât, a fost declarată cel mai bun spectacol ȋn 2014 la Gala Premiilor Asociației Criticilor de Teatru din Slovenia, iar regizorul Jernej Lorenci este considerat, ȋn teatrul sloven contemporan, ca având o viziune artistică rară, valoroasă.

Cristi: Și totuși, regizorul încearcă să adapteze formula de joc printr-o montare contemporană și un stil de joc performativ, doar că, în economia spectacolului, funcționează ca un boomerang, în sensul în care intențiile regizorale se bat cap în cap cu textul dramaturgic pe de o parte, un text construit inteligent care nu e lăsat să se dezvolte, iar pe de altă parte, muzica de folclor distruge tocmai ceea ce-și propune: infuzia de emoție (dusă în zone aproape hilare) și coerența întregului spectacol. E dificil să abordezi performativ un spectacol cu o încărcătură folcloristică atât de puternică. Altfel, reprezentația începe chiar promițător: actorii apar în spațiul de joc fără a juca încă vreun personaj. Pentru mine, cel puțin, energia zero din care au pornit spectacolul avea un mare potențial, în primul rând era o asumare onestă față de ei înșiși și față de spectatori că nu începeau povestea din culise, nu pretindeau că personajele au deja trăiri interioare și mici adevăruri derulate înainte să apară în fața publicului, era o manifestare anti-iluzie ce poate fi foarte atrăgătoare și autogeneratoare de sensuri. Asta am crezut/sperat eu, pentru că, de fapt, intenția lor era de a marca convenția unui concert, concert în interiorul unui spectacol de teatru. Și totuși, pretenția era de a avea un joc updatat, fără prea multă emoție (pentru că ea se năștea oricum din interpretarea melodiilor, prezente de-a lungul întregii reprezentații), un joc inspirat din personajul principal aflat în dublă distribuție, în timp real, pentru a reprezenta schizofrenia, așadar intențiile de joc mergeau în această direcție în care acum suntem personaje și în secunda doi ne retragem pe scaun și suntem doar prezenți, nu interpreți. Din păcate, pentru ca un astfel de dublu joc să funcționeze, e nevoie în primul rând să știi ce să faci cu energia ta atunci când pretinzi că nu mai ești un personaj, a fi prezent în scenă fără să joci ceva e îndeajuns de greu ca să mai încerci și altceva.

Ioana: În același timp însă, spectacolul este o montare tipică pentru un anumit gen de teatru prezent astăzi ȋn cultura din Europa Centrală şi de Est, care se revendică din istorie şi folclor (sloven, ȋn acest caz) şi care ȋşi propune să conjuge modernitatea cu păstrarea tradiţiilor. Știm că dramatizarea Svetlanei Makarovic are la bază cântecul popular eponim şi balada Lenore de Bürger – adaptată de poetul romantic sloven Prešeren, care, pe scurt, vorbește despre tragedia iubirii neȋmplinite a unor tineri ȋndrăgostiţi, dar despărţiti prin moarte. Formula aleasă de ei este reprezentativă pentru (o parte din) teatrul sloven…

Cristi: Just, ea este extrem de reprezentativă pentru ceea ce în artele performative slovene a fost denumit teatrul interpretării, adică un spectacol construit în parametrii clasici cu un personaj/o poveste care produce în privitor o anume identificare (dacă resorturile ei au valențe pozitive) sau o distanțare de acel univers (în cazul în care nu reprezintă ceea ce știm deja că ar fi bun/bunătate). În cazul spectacolului, lucrurile sunt foarte simple: pe de o parte, avem un protagonist care suferă, iubește, are o luptă interioară puternică, moare (ea sau dublul ei, depinde cum te poziționezi ca privitor, dar, în orice caz, moartea există) și, pe de altă parte, receptorul pleacă de la spectacol împăcat, pentru că nu a depus nici un efort de receptare, nu a avut parte de vreun disconfort, nici nu a avut sentimentul că participă altfel decât un simplu spectator la teatru/concert, nederanjat din poziția sa de observator.

*Opinia autorului acestui text este independentă de opinia organizatorilor festivalului.

*În organizarea workshopului In/Between Reflex(ions) partenerul Teatrului Tamási Áron este Institutul Cultural Român.