Ema Onofrei: Șase actori povestesc despre orașul lor

Un oraș mic și simplu de care nu a auzit o generoasă populație din România: Sfântu Gheorghe. În acest oraș începe un proiect de admirat, inițiat de Carmen Lidia Vidu, regizoarea spectacolului. Proiectul nu se oprește doar la Sfântu Gheorghe, ci vrea să ajungă în cât mai multe orașe din România, poate și din străinătate. Tema spectacolului este, evident, viața în orașul ales, ajungându-se la ea treptat, după prezentarea momentelor importante sau definitorii pentru cei șase actori. Alături de proiecții, muzică și momente de mișcare, orașul prinde culoare și devine personaj, amintit de fiecare interpret în parte. O altfel de perspectivă, altfel de reacții și altfel de concluzie.

Actorii intră pe rând pe scenă, cu propria identitate, vorbind despre ei și cele mai ascunse secrete. Recită monologurile rece și detașat, fără intonații sau emoții în voce. În schimb, emoțiile vin tocmai din text: având o structură aparent complicată, scopul acesteia este tocmai să aducă împreună orașul cu omul din fața noastră, tristețea cu fericirea, probleme social-politice cu probleme de familie etc. Există și momente de mișcare doar pe un fundal sonor, care ne prezintă câte o acțiune sau un set de acțiuni potrivite cel mai bine fiecăruia: impasul miresei, exerciții pentru a scăpa de kilogramele în plus, gimnastică… Sunt singurele momente în care actorii transmit fizic niște senzații.

Muzica, proiecțiile și actorii se îmbină perfect, se omogenizează parcă într-un singur organism care are ca scop tocmai apropierea publicului de poveștile lor și, implicit, părerile lor despre oraș. Fiind șase perspective diferite, fiecare spectator se va identifica automat cu cel puțin una dintre ele. Proiecțiile foto-video sunt prezente pe toată durata spectacolului, fiind de asemenea și singura sursă de lumină existentă în scenă. Din acest motiv, actorii se poziționează în funcție de lumina oferită de imagini.

Deși diferite, monologurile au totuși câteva piste comune. Cea mai importantă este relația dintre maghiari și români; unor actori le-a fost greu să se acomodeze, alții erau deja obișnuiți, unora le place muzica sau unguroaicele (Ion Fiscuteanu jr.), alții nu preferă nimic de acest gen. Dar de la relația lor individuală cu maghiarii se trece, subtil, la relația generală dintre români și maghiari, ba chiar una dintre actrițe amintește că românii nu conștientizează cum se simt maghiarii în această țară, dând exemplul unui băiețel maghiar recitând din Blaga fără să înțeleagă nimic din ce spune. Ne întâlnim deci cu păreri care nu ne-au preocupat niciodată, cu situația incomodă de a sesiza că, în calitate de români, nu ne-am pus în locul concetățenilor maghiari, considerând că suntem singurele victime. Iar legat de conflictul dintre naționalități, actorii nu-l resimt în Sfântu Gheorghe. În afară de sentimentul straniu total normal, n-au întâlnit tensiunea devenită deja șablon în orașele din care vin. Costi Apostol descrie, de exemplu, senzația că se află într-o vacanță, pentru că doar în vacanțe mai auzea atât de des limba maghiară. Un alt punct comun între monologuri este situația financiară, politică și culturală a orașului. De la hainele colorate ale oamenilor la sala urâtă a Teatrului Andrei Mureșanu, problemele expuse au la bază lipsa de interes a conducerii orașului, dar și a teatrului. Unele imagini cu Sfântu Gheorghe au turnuri industriale infiltrate printre clădirile orașului. Din turnuri iese fum negru și des.

Prima dată când intră actorul pe scenă, simți o respingere, te gândești „nu mă păcălește de data asta“. Pe măsură ce începe să vorbească însă, uiți de pactul făcut și devii tot mai interesat. Aproape că nu mai respiri, de teamă că ai putea pierde un cuvânt și nu pentru că e monolog de acțiune sau îți provoacă tristețe profundă, ci pentru că seamănă prea tare cu ceea ce simți tu, cu ceea ce crezi tu. Te doare. Te cuprinde teama, ai impresia că te privește, transmițându-ți „știu că și tu ești așa“. Apoi devii furios pe propria persoană și uiți că ai vrut să-l înfrunți pe actor. De ce tu n-ai acest curaj? Tu de ce nu te poți deschide în fața tuturor? De ce cauți scuze?

Fiind un spectacol despre Sfântu Gheorghe, a fost total normal ca reacțiile cele mai puternice să vină din partea cetățenilor lui. Dar nu trebuie considerat un lucru negativ; când apăreau poze cu femeia de la alimentară, primarul sau proprietarul unui bar, cei din Sfântu Gheorghe râdeau („Îl recunosc pe cel din poză!“), iar noi ceilalți zâmbeam cald („Aș râde, dar nu cunosc. Totuși, e frumos să știu…“). În calitate de străin, ți se face dor de orașul tău natal, de vânzătoare, de primar și de proprietarul unui bar…

Familiarizându-ne cu conceptul și impresiile spectacolului, este important să revenim la dorința regizoarei de a extinde cât mai mult proiectul. La Sfântu Gheorghe s-a format totul, pornind de la o idee, fără text standard sau muzică. Procesul de creație a fost dificil, dar util pentru întreaga echipă, iar relația regizor-actor a fost constructivă, așa cum au declarat actorii la discuția de după spectacol. După finalizarea Jurnalului de la Sfântu Gheorge, Vidu a început altul la Constanța. Acolo, având deja experiența acumulată, a reușit să facă un spectacol „mult mai puternic, mai dur“ (a spus Alexandrina Ioana Costea la discuțiile cu publicul). „În acest moment, caut al treilea şi ultimul oraş al proiectului. Discut cu două teatre din Bucureşti, dar eu mi-aş fi dorit capitala Chişinău“ declară regizoarea într-un interviu.

Totul a început cu o idee, probabil din cauza problemelor naționale care ne frământă pe toți. Carmen Vidu nu s-a mulțumit cu atât, a inițiat un proiect care e util să ajungă cât mai departe, pentru că trezește niște întrebări importante, determină spectatorul să deschidă ochii la ceea ce îl înconjoară. Șase actori își oferă secretele pe tavă plini de încredere, reci și convinși. Șase actori au depășit frica de părerea oamenilor, au depășit frica de a nu fi vulnerabili, au înțeles că sunt oameni, asemenea tuturor, iar oamenii, într-un final, se înțeleg unii pe alții. Șase actori au crescut deschizându-se; pe tine ce te oprește? Iar ceea ce te oprește din a fi deschis, nu te oprește și din a te îmbunătăți ca om, ca cetățean?

*Opinia autorului acestui text este independentă de opinia organizatorilor festivalului.

*În organizarea workshopului In/Between Reflex(ions) partenerul Teatrului Tamási Áron este Institutul Cultural Român.