Ema Onofrei – La jumătatea drumului

Când intri în sală și vezi pentru prima dată decorul, presimți că va fi un spectacol reușit și deloc plictisitor. În plus, ai auzit atât de multe „zvonuri“ pozitive, încât ești absolut sigur… Până începe. Atunci te apucă îndoiala. Trei actrițe și un actor (îmbrăcat în femeie) vorbesc despre relația cu mamele lor. Sunt implicate și voci înregistrate, dându-ne seama ulterior că sunt mamele actorilor. Patru pânze atârnă pe scenă, pânze pe care apar de-a lungul spectacolului imaginile înregistrate ale mamelor. E clar că există probleme între generații, de comunicare sau de înțelegere. Mamele sunt nemulțumite de felul în care au fost crescute de părinți, iar actorii, la rândul lor, au multe de obiectat cu privire la educația primită. „Lupta“ se desfășoară pe Ritualul primăverii de Igor Stravinsky.

Spectacolul este relativ static, iar fiind în limba germană e greu de urmărit pentru cei care nu cunosc limba. Tema generală se înțelege, cea a conflictului dintre generații, dar a fost atât de puțin exploatată încât lăsa impresia unui exercițiu, o schemă, nicidecum un spectacol. Se deschide o pistă, ca de exemplu femeia considerată inferioară bărbatului, dar se închide destul de rapid și abia se mai amintește după. Îți oferă posibile emoții, apoi le fură înapoi.

Bineînțeles că există momente bune, pline de suspans, dar le poți număra pe degete. În schimb, mamele sunt de lăudat pentru expresivitate și naturalețe. Patru mame diferite, cu alte pasiuni, alte metode de „predare“ joacă alături de copiii lor la fel de diferiți. La un moment dat, mamele devin fotolii, iar interpreții se așază, sar pe ele fără remușcări – cea mai puternică imagine din spectacol.

Atmosfera generală este una moleșită, de somnolență, în mare parte din cauza predominării întunericului și a culorilor închise. Mișcarea scenică nu oferă nimic concret, mai puțin în momentele comunicării cu proiecțiile în care da, vedem lupta live. Și, la final, actorii merg în spatele pânzelor, suprapunându-se cu mamele lor proiectate… „Îți iau locul“ sau „Mă simt exact ca tine“, arătate simplu și jucăuș. Scenele sunt prezentate cu ajutorul unor pancarde plimbate pe scenă, lucru total nepotrivit pentru metodele folosite. Sau poate dacă ar fi fost arătate de mame… Mamele folosesc patru pături/materiale potrivite pentru stilul fiecăreia și care ulterior apar și la actori, doar că nu se potrivesc. Conflictul nu e doar între generații, ci și între modern și tradiție.

Te simți forțat să interpretezi, mai degrabă să cauți un sens aparte. Imaginația lucrează la maxim, încearcă să facă legătura dintre personaje și momente. Doar că nu ajută, te pierzi de multe ori și la un moment dat renunți. Ritualul primăverii îți mai oferă, poate, tensiune.

Am simțit că spectacolul nu oferă nimic până la capăt. Un set de acțiuni, replici care de care mai emoționante, dar fără a fi legate între ele sau a da măcar senzația unei cursivități. Mame, copii și femei – capacitatea lor de integrare, comportamentul celorlalți față de ele și suferința trăită. O idee cu mult potențial, deși mai are nevoie de legături, de clarificarea unor situații și… de mai multă viață! Poate n-am avut starea potrivită pentru un astfel de performance. După o oră deja aveam nevoie de pauză și de un somn bun.

 

*Opinia autorului acestui text este independentă de opinia organizatorilor festivalului.

*În organizarea workshopului In/Between Reflex(ions) partenerul Teatrului Tamási Áron este Institutul Cultural Român.