Ema Onofrei: „Am fost pusă în pământ ca o plantă“

După ce s-a scris și ecranizat de numeroase ori, povestea fetei ținute ostatică într-o pivniță a devenit inspirația regizorului Radu Afrim pentru spectacolul Wolfgang. Deși urmărește aproape fidel firul inițial al poveștii, pe lângă subiectul principal, spectacolul Teatrului Tineretului Piatra-Neamț evidențiază problemele cu care se confruntă fiecare personaj. Wolfgang, personaj principal antierou, o răpește pe fiica vecinilor, Fabiana, o ține în pivnița lui timp de mai mulți ani, timp în care totul se schimbă, de la părinți la prieteni, ca mai apoi ea să reușească să scape. O poveste dură, în care nevoia de iubire a lui Wolfgang este una bolnavă, influențată de educația primită și de atmosfera din familie.

Fiecare personaj este scos în evidență prin comportament sau limbaj, dar și prin problema care îl macină și, practic, de care depinde întreaga lui viață. Wolfgang vrea să iubească și să fie iubit, dar pentru că n-a primit niciodată exemplul de iubire sinceră și adevărată, folosește singura tehnică cu care este el familiarizat: răpirea. El crede că iubirea e ceva ce se impune, se dobândește prin forță și minciună, iar acest lucru îl determină să devină personaj negativ. Fantoma tatălui lui Wolfgang este tot timpul prezentă în scenă, ca o umbră ce nu piere niciodată, ba chiar îi vorbește protagonistului, îl influențează și îi poruncește; fantoma tatălui se hrănește cu „laudele“ primite de la vecini și prieteni pentru faima pe care o avea când trăia, ca vedetă numită King Berchea. Mama tânărului este însă paranoică și analfabetă, n-a avut parte nici de iubire, nici de grijă din partea bărbatului, deci n-a știut să i-o ofere nici copilului. Sabrina, mama Fabianei, este o alcoolică frustrată de neîndeplinirea visului de a fi balerină, ajungând acum să lucreze la o fabrică de conserve de fasole. Soțul ei este un om cu „gard viu“ imens, bine îngrijit, o mândrie de neegalat care se stinge odată cu dispariția Fabianei. Toată grija oferită „gardului“, care îl făcea să-și neglijeze familia, a înlocuit-o cu suferință și părere de rău. Prietenul lui Wolfgang, un tânăr care se exprimă prin dans alături de cuvinte, are nevoie doar de un prieten, de aceea ar fi în stare să-l ajute cu orice. Cu toate acestea, este cel care o salvează pe Fabiana, semn că nevoia nu-l depășește și nu-l conduce. Bijutierul are un câine împăiat drept soție, având atâtea eșecuri în iubire încât se mulțumește cu un obiect neînsuflețit. Iubita lui Wolfgang este clasica pițipoancă care s-a culcat cu atât de mulți bărbați încât nu le mai ține numărul, dar asta tot din nevoia de afecțiune. Ea face sacrificii în felul ei, chiar dacă Wolfang nu dă doi bani pe ele… Iar Fabiana este o fetiță pură, aleasă de Wolfgang pentru a fi împreună pentru totdeauna. În primii ani reușește să-i țină piept, să rămână lucidă, apoi începe să-l creadă, să-i recunoască eforturile, vrând să-l răsplătească pe măsură. Chiar și cea mai puternică minte poate fi schimbată de cei câțiva metri întunecați.

Spectacolul are de un decor generos din care fiecare element este folosit din plin. Avem pe aceeași scenă și casa vecinului, și casa lui Wolfgang, și cinema, toate generate de poziționarea obiectelor, de intrări și ieșiri, dar mai ales de lumină. Totul e înghesuit și mic, subliniind senzația de închisoare din care nu ai posibilitatea de evadare. Atmosfera generală este una apăsătoare, închisă, cu personaje resemnate cu situația lor. Se joacă bowling cu sentimente, cu capete și suferințe, iar fiecare are mingea la un moment dat, dar devine apoi țintă…

Spectacolul provoacă emoții destul de diferite între ele; dacă la început empatizezi cu Wolfgang, după răpirea Fabianei perspectiva ți se schimbă și devii victimă, la fel ca fetița. Iar finalul te doboară. Pe unii i-a enervat la culme, alții au înțeles paradoxul. Cred că asta e miza până la urmă, să spună că oamenii fac greșeli care de care mai grave, dar uneori le fac fără să cunoască altă opțiune, altă posibilă rezolvare. Totuși, Wolfgang este pus într-o lumină prea pesimistă, reacțiile sale se schimbă prea radical, de aceea când încearcă să-i explice Fabianei că nu e pedofil, aproape că nu-l mai crede nimeni. În tot universul scenic predomină agitația și zgomotul. Mai intervine câteodată fantoma tatălui cu cântecele lui vulgare, pentru a ne asigura că încă există, iar Wolfgang nu s-a eliberat câtuși de puțin de el.

Finalul spectacolului îți dă cu adevărat de gândit; după atâta timp, Fabiana reușește să scape și… O vedem îmbrăcată în roz, fotografiată și felicitată. A fost rău că a stat captivă, dar acum e faimoasă – nu se mai ia în considerare vorba „Tot răul spre bine“? Problema este deja generală, nu una ce-i privește doar pe Wolfgang cel rău și Fabiana. Ce facem noi ca s-o rezolvăm?