Cristi Gheorghe – Sacrificiul primăverii – o perspectivă queer

Începand din anii 70, artiştii de performance şi cei de teatru au apreciat că sensul muncii teatrale trebuie modificat și au devenit interesați în a situa prezenţa înaintea reprezentaţiei, în măsura în care este vorba de comunicarea unei experienţe personale. Teatrul postdramatic este legat profund de domeniul teatrelor care cultivă experimentul şi sunt dispuse să-şi asume riscuri estetice, ceea ce face ca o temă atât de sensibilă precum relația mamă-copil să capete valențe atrăgătoare pentru orice privitor. În ”Sacrificiul primăverii”, performerii au negociat cu mamele lor ce anume să exprime public, insistând pe ideea de responsabilitate atât față de ele, dar, mai ales, față de privitor, conștienți că actorul teatrului postdramatic nu mai este interpretul unui rol, ci un performer care-şi oferă pe scenă propria sa prezenţă spre contemplare. Membrii trupei sunt interesați în demersul lor să privească spre trecutul personal (la fel cum în lucrul la ”Testament”, miza era relația cu tatăl prin prisma hegemoniei culturale și a relațiilor de putere, ceea ce orienta privirea înspre un posibil viitor al acestor legături), identificând ce anume au preluat de la cele care le-au dat naștere, care au fost sacrificiile lor și ce pot oferi acum noii generații. Este o abordare mult mai personală față de ”Testament”, ceea ce face ca adeseori să existe impresia că nu asişti la o reprezentaţie scenică, ci la o povestire despre textul prezentat. În același timp însă, membrii performance-ului consideră că publicul preia de la o asemenea reprezentație propria interpretare, altfel spus, este strict decizia privitorului.

Personal, experiența performane-ului a atins puncte sensibile, nedezbătute în relația cu femeia care m-a născut și pe care cel mai adesea o privesc ca pe o mamă. În aceeași măsură în care performerii aleg să aibă restricții în joc, atenți la exprimarea publică, la fel se poate întâmpla în cazul privitorilor în relațiile lor cu mamele, iar pentru un individ queer, problematica poate fi mult mai sinuoasă. Din acest punct de vedere, identificarea cu actorul din distribuție (formată din încă trei femei și mamele lor proiectate în spațiul de joc) era absolut inevitabilă. Momentul în care fiul încearcă să prindă o coroniță de flori care circulă între mamele supradimensionate, aflate deasupra sa, în timp ce fiicele formează un corp comun imitând imaginea unor fete cuminți sugerează, pentru mine, în cel mai concret mod posibil, nesiguranța într-un spațiu care nu aprobă alte tipuri de identități, fie că ne referim la identitatea queer, la o poziție feministă sau la refuzul adoptării statutului de victimă.

Dacă temporalitatea queer lucrează la recunoașterea acestor goluri identitate şi încearcă să le pună sub o nouă cupolă, în loc să încerce să le integreze unui mod de viaţă din sferele normelor acceptate social, iar studiile de gen au reușit să scoată femeia din ipostaza de obiect, creând spațiu pentru transformarea ei în subiect în filosofie, ceea ce râmâne încă incert este permanenta zbatere la nivel personal, în viața de zi cu zi, a tuturor oamenilor, o nevoie constantă de distanțare cauzată de supra-identificarea cu figura maternă.

Trăim în societăţi care pleacă de la premisa că heterosexualitatea reprezintă tot ceea ce este normal din punct de vedere sexual, iar încă din perioada copilăriei suntem învăţaţi să privim drept natural că, la rândul nostru, vom deveni părinți (mamă şi tată). Teoriile queer încearcă să creeze un spațiu nerestrictiv și funcțional, oferind instrumente pentru „(re)construcţia self-urilor şi a identităţilor prin practicile subiectivităţii”.[1] În plus, heteronormativitatea este provocată printr-o înţelegere complexă a relaţiilor de putere din cadrul societăţii. În capitolul „Queering Freud” din lucrarea Counselling Ideologies, Ian Hodges îl parafrazează pe Foucault referindu-se la modalităţile prin care în cadrul societăţilor occidentale puterea se foloseşte de un instrumentar de tip pozitiv, considerând că are o valoare mai mare decât negaţia. Astfel, forţa pozitivului împreună cu „informaţiile care ne spun cine suntem, cum ar trebui să trăim, ce înseamnă să fii bărbat, femeie, negru, alb, lesbiană, gay”[2] au un impact mai puternic asupra indivizilor. Din această perspectivă, relația unui individ cu părinții este un tărâm delicat, mereu supus chestionării și influențat de constructele sociale care ne influențează modul de a privi lumea.

 

[1] Michael Warner, Fear of a Queer Planet: Queer Politics and Social Theory , New York, Duke University Press, p. 36

[2] Lindsey Moon, Counselling Ideologies: Queer Challanges to Heteronormativity, Warwick, University of Warwick, p. 141

 

*Opinia autorului acestui text este independentă de opinia organizatorilor festivalului.

*În organizarea workshopului In/Between Reflex(ions) partenerul Teatrului Tamási Áron este Institutul Cultural Român.