Cristi Gheorghe – Gob Squad: o bucătărie fără abuz

De fiecare dată când mă aflu într-un alt oraş, experiențele nou trăite transformă o parte din mine. Există o presiune brusc anulată, deși de scurtă durată, printre oameni necunoscuţi în care eul meu social își pierde din însemnătate, ceea ce-mi permite să fiu mai atent la mine însumi, mai prezent și mai deschis la riscuri de orice fel și reduce semnificativ sentimentul de alienare. Involuntar sau nu, spectacolele prezentate aici mențin acest sentiment de eliberare pentru că mizează pe o comunicare ceva mai autentică prin propunerile de spectacole, folosind interdisciplinaritatea ca instrument de selecție și relația (schimbătoare) cu publicul, influențată de noua eră în care trăim, o tendinţă pe care o regăsim, de altfel, în majoritatea spaţiilor internaționale performative de astăzi. Într-un performance relevant, această relație cu publicul este mereu regândită punând accentul nu pe ceea ce anume înțelege intelectual publicul, ci pe senzațiile produse. Afectele sunt puternic împinse la suprafață în receptarea unui act artistic (sau nu), prin intervențiile performerilor, care transformă constant ideea de participare activă a spectatorului pentru a anula atitudinea lor pasivă și a o reconfigura într-o implicare egală/aproape de egal cu cea a creatorilor. Până la urmă, de ce ai mai participa azi la un spectacol/performance dacă nu-ți asumi expunerea, dacă nu accepți să ai parte de un alt tip de intimitate, de emoție reală?

Colectivul Gob Squad, format din englezi și germani, există din 1994 printr-o propunere culturală atipică, combinând diverse forme, practici sau genuri artistice, de la site-specific la teatru, instalație, video etc. Lucrul lor se bazează pe o non-ierarhizare complet asumată, anularea regulilor scrise despre actorie, regie, dramaturgie (aici, fiecare dintre ei îndeplinește, pe rând, aceste funcții și doar câțiva dintre performeri au un background în teatru) și o comunicare reală cu publicul. În linii mari, este un teatru de nișă care a reușit, totuși, să reziste mai bine de 20 de ani, ceea ce spune ceva despre rezistența și politica lor queer. Iar când spun queer, mă refer la modul lor total diferit de a imagina, de a concepe și de a lucra propriu zis la un act artistic. În cazul lor, queer trimite atât la subiect, văzut ca individ sau ca grup, cât şi la subiectivitate, adică la practicile sau performance-urile potențial queer, și face referire, în același timp, la a fi într-o permanentă mişcare, într-o percepere diferită a temporalităţii şi a spaţialităţii. Un exemplu de astfel de practică este Kitchen, un performance cu adevărat contemporan, care pătrunde în mod subtil în viața reală, cu toată amploarea și complexitatea sa, răspunzând astfel unui peisaj cultural în continuă schimbare, un performance care experimentează cu modalitățile de concepere a unui act artistic și propune noi forme de conectare cu publicul, asumându-și riscuri tocmai pentru ca fiecare participant să-și (re)găsească puterea de a acționa.

Premisa este sau pare foarte simplă: un grup de performeri invită publicul înainte de începerea reprezentației să intre în culisele teatrului (de fapt, spațiul de joc filmat), unde poate să privească decorul, să vorbească cu performerii și să afle informații despre bucătăria lor interioară, totul întâmplându-se într-o atmosferă caldă, prietenească, pe muzica Mariei Callas. Odată turul ghidat încheiat, publicul se așază, privește ecranul alb care acoperă întreaga scenă și simte la propriu căldura performerilor, pentru că o parte dintre reflectoare sunt poziționate deasupra/în direcția participanților. Un prim semn al unei practici experiențiale. Pornind de la cultura pop și alegând filmul Kitchen al lui Andy Warhool, dar și Kiss și Screen Test, proiectate pe trei ecrane separate printr-un reenactment voit neconvingător, dar extrem de amuzant al performerilor, jocul actoricesc combină parodia cu momente aproape poetice, merge împotriva teatralității și urmărește mai degrabă prezența în fața unui privitor pe teme date, improvizate/repetate în prealabil. Ce contează însă în jocul lor nu este o măiestrie actoricească, un arc al personajului, ci o comunicare extrem de atentă cu cei din jur, neprefăcută, un joc de-a convențiile (teatrale și sociale) care se vor a fi complet uitate atât de ei, cât și de participanți. Acțiunea se întâmplă în spatele ecranului, filmată în timp real și proiectată pentru public: majoritatea scenelor sunt preluate din Kitchen, dar reorchestrate de trupă (de fapt, membrii Gob Squad nu au revăzut filmele lui Andy Warhol înainte de a realiza acest performance, acum mai bine de zece ani) și presupun mici bârfe, mișcări de dans, mâncatul unei prăjituri și o sesiune de prizat cafeaua ca în anii 1960, împreună cu, desigur, discuții existențiale despre sensurile acestor acțiuni. Jocul lor este plin de comentarii asupra interpretării lor și a semnificațiilor din spatele replicilor, într-o manieră extrem de ludică. Performance-ul se axează pe relația cu publicul, pe o comunicare cât mai autentică, ajungând până la schimbarea rolurilor, un work-in-progress lucrat într-o etică a vigilenței în care realitatea se reconstruiește atent, cu grijă față de privitor și a sa suspiciune inevitabilă într-un mediu devenit profund artificial: sala de teatru.

Influențați de lucrul în afara teatrului, performerii decid să aducă participanții în spațiul de joc, conștienți fiind de dinamica puterii pe care o modelează subtil. Meritul spectacolului stă în ambiția de a se debarasa de constructele pe care s-a clădit teatrul și a propune o experiență intimă, în care accentul e pus pe elementul cel mai pregnant pe care-l poate oferi teatrul: prezența fizică reală a publicului și a artiștilor. Folosind instrumentul de bază pentru orice artă, imaginația, mai precis, acel make-believe pe baza căruia este construit orice joc, doar că, de data asta, privitorul nu este invitat să creadă că în fața sa este o felie de realitate, ci, mai degrabă, este chemat în scenă să probeze el însuși cât de real poate fi teatrul în lipsa convențiilor.

Ce este, cred, interesant de remarcat în Kitchen se învârte în jurul atenției și al grijii în lucrul cu privitorii, un exemplu de mod de lucru non-ierarhizat, pe orizontală, în care se elimină complet lecții nescrise (dar acceptate și învățate pe dinafară de artiști) despre cum se formează și întreține o relație de putere. Chemarea spectatorilor în spațiul de joc și schimbul de identități relevă forța unui act artistic construit și reprezentat în timp real. Performance-ul mizează pe sinceritatea participanților, pentru că ei sunt singurii care mai pot transforma iluzia în realitate și, într-un mod subtil, pune presiune pe aceștia pentru a oferi straturi de adevăr la care artiștii nu mai pot ori pur și simplu aleg să nu mai ajungă. În felul acesta, îi transformă în participanți cu aceleași atribuții la o lume împărtășită, odată cu subțierea granițelor dintre cei considerați element activ într-un spectacol (actorii) și parte pasivă (spectatorii). Dacă, în general, este o practică banală să mizezi în construcția unui spectacol, în relația cu actorii, pe elemente precum presiune, violență sau intimidare (toate făcând parte din tradiția teatrului), acest spectacol reușește, în mai puțin de două ore, să demonstreze că nu este nevoie să apelezi la nici o formă de abuz pentru a avea un exercițiu creativ perfect valabil și să ofere o experiență de negăsit în alt mediu artistic. La urma urmei, ce este teatrul atunci când îl dezbraci de artificii, dacă nu o întâlnire cu un Celălalt și o încercare mai autentică de a-l aduce pe acesta mai aproape de tine? Și, mai important de atât, ce poate fi o experiență teatrală atunci când tot ceea ce se știe deja este dat la o parte pentru a face loc neprevăzutului, experimentului, spontaneității, dacă nu un spațiu al transformării, inclusiv personale?

*Opinia autorului acestui text este independentă de opinia organizatorilor festivalului.

*În organizarea workshopului In/Between Reflex(ions) partenerul Teatrului Tamási Áron este Institutul Cultural Român.