Credință și necredință în „Iosif și frații săi“ – Zecea zi

Cel mai lung spectacol prezent în cadrul festivalului REFLEX4, „Iosif și frații săi“, a reușit să țină trează atenția spectatorilor timp de aproape cinci ore. Jucată atât sâmbătă, cât și duminică, în Studioul de Dans Háromszék, producția propusă de Teatrul Örkény István din Budapesta a surprins în mod plăcut deopotrivă prin perspectiva din care a abordat un subiect atât de sensibil cum este religia și prin modalitatea de punere în scenă a celor doi regizori, Ascher Tamás și Gáspár Ildikó.

Pornind de la romanul cu același titlu al lui Thomas Mann, aceștia au structurat spectacolul în trei părți coerente, echilibrat împărțite ca durată, astfel încât să rezulte un întreg bine conturat în care umorul și chiar grotescul să se îmbine într-o armonie evidentă cu profunzimea, cu subtilitatea, cu ironia și chiar cu persiflarea uneori. Astfel, spectatorii au fost martorii experienței de viață a unui personaj biblic surprins în trei etape ale devenirii sale, respectiv Iosif, care devine exponentul ființei umane în care sunt cuprinse antagonic calități și defecte. Deși deosebit de inteligent și mult prea învățat pentru mediul din care provine, Iosif este când naiv, când prea plin de sine, ceea ce îl conduce în situații limită din care reușește să se salveze prin ascuțimea minții, dar și prin credința nestrămutată în puterea dumnezeului „moștenit“ de la înaintașii lui.

Dincolo de toate peripețiile prin care trece personajul central alături de frații săi, spectacolul este însă un prilej de filosofare pe marginea Creației și a sensului vieții, dar și al divinității în viața omului. O replică interesantă se detașează în acest sens când un personaj lansează ideea că Dumnezeu este creația lui Avraam, trimițând astfel către din ce în ce mai vehiculata idee că nu Dumnezeu a creat omul, ci omul l-a inventat pe Dumnezeu. Mai mult, într-un moment de tensiune dramatică, răspunzând la o întrebare care pune la îndoială decizia lui Dumnezeu de a se juca cu viața lui Iosif și implicit cu sufletele celor atașați de el, un alt personaj spune că tentația de a face răul este mare dacă ai puterea să îl faci, chiar și atunci când este vorba despre Dumnezeu, căci nici El nu este perfect.

Insistând pe nevoia omului de a crede, spectacolul „Iosif și frații săi“ punctează în mod subtil felul în care se influențează și se întrepătund credințele și religiile, împrumutându-și unele altora elemente, mituri și reprezentări, în funcție de spațiul în care se manifestă și de nevoile colectivităților la un anumit moment. În acest sens, prezența lui Anubis în spectacol pentru a corela episoadele biblice cu mitul propriei origini și existențe este extrem de inspirată.

Cum omenirea a ajuns astăzi la un nivel avansat de evoluție, din perspectiva tehnologiei și a informației, prin aluzii subtile, cei doi regizori transferă lucrurile și în prezent, unde se poate constata că nici la nivel social, dar nici la nivel spiritual, această evoluție nu a produs modificări majore. Problema imigranților de azi, la care se face trimitere la un moment dat, și felul în care este ea gestionată nu diferă cu mult de cea a secolelor din Antichitate, tot astfel cum venerarea unui dumnezeu controversat, învestit cu caracteristici omenești, este valabilă în continuare, omul prezentului fiind la fel de plin de incertitudini și întrebări fără răspunsuri limpezi ca și cel al celor mai îndepărtate veacuri.

Mirela CARA