Alex Mircioi – Sacrificiu, lipsă şi voaiorism – incongruenţe în Sacrificiul primăverii

În această „variaţiune pe tema” lui Stravinsky, colectivul She She Pop gândeşte o discuţie între artişti/artiste şi mamele lor (Cornelia și Sebastian Bark, Irene și Ilia Papatheodorou, Heidi si Berit Stumpf şi, în reprezentaţia pe care am văzut-o la Reflex, cuplul Mieke Matzke şi Heike Freiburg), în care cele două tabere dezbat (copiii prezenţi fizic, mamele sub forma unor proiecţii) cine e, de fapt, cel sacrificat. Mişcarea este dinspre modernism (un experiment estetic, cu toate mecanismele la vedere) spre postmodernism (într-o paradigmă non-auctorială, în care personalul conţine politicul, iar esteticul poate fi redus la un mecanism de bază).

Iniţial, mamele par să joace rolul bătrânilor din baletul lui Stravinsky, dar discuţia despre sacrificiu se schimbă între cine îi poartă de fapt semnul – copiii (care conţin sacrificiul) sau mamele (care l-au făcut)? O discuţie interesantă fiind responsabilitatea acesteia asupra celor dintâi, având în vedere că nu este un sacrificiu solicitat.

În ciuda formei oarecum experimentale a spectacolului, liniile discursului sunt trasate, mai degrabă, de linia feministă de valul al doilea, spre o discuţie despre domesticitate şi rolul femeii în structura dinamicii de putere familiale (şi familiare). Una dintre mame, cea a lui Sebastian Bark, chiar enunţă explicit faptul că a renunţat la profesional pentru domestic, pentru maternitate. Lucrurile par să se desfăşoare mai degrabă sub egida acelui şaizecist „Personalul e politic”.

Sacrificiul primăverii este, în acelaşi timp, un omagiu, o investigare critică a vieții mamelor, una empatică și istorică a aceleiași vieți şi o reevaluare a propriilor destine feminine, iar structura funcţionează deseori în a releva prin mesaj personal nişte mecanisme de supunere (internalizate sau nu, ca în cazul mamei lui Sebastian). Cu toate acestea, privit în contextul dipticului pe care îl formează cu unul din spectacolele anterioare, există nişte incongruenţe în direcţia feministă a spectacolului.

Nu e prima dată când She She Pop vorbeşte despre familie – anteriorul lor spectacol, Testament, discuta relaţia cu taţii lor. O variaţiune, în acel caz, pe tema Regelui Lear, care chestiona tema lui Shakespeare şi o îmbina cu socio-politic şi cu personal.

Acum, She She Pop are cca. 25 de ani de activitate, iar vârsta actorilor lor trece puţin de cea la care poţi pur şi simplu să chestionezi relaţiile cu părinţii, ci începi să cauţi diferenţe şi asemănări. Aşa cum în Testament se urmărea the changeover of generations (schimbarea/inversarea generaţiilor), în Sacrificiul primăverii, întrebările sunt mai mult legate de am devenit sau nu mama mea.

O prima (mare) diferenţă între Sacrificiu şi Testament este faptul că, în cel dintâi, mamele sunt prezente doar în formă de material video, proiectate fiecare pe câte o fâşie de pânză suspendată, în vreme ce în cel din urmă, prezenţa fizică a taţilor juca un rol important (deşi şi acest spectacol conţinea o importantă parte multimedia, din schema căruia făceau parte şi portretele taţilor). Efectul chestionării relaţiilor şi a dinamicilor de putere era cu atât mai mare când acestea erau negociate pe scenă, cu ambele tabere prezente. Însă, în liniile trasate de discursul lor (în special pe axa feminitate – maternitate – domesticitate), lipsa prezenţei fizice are un sens. Funcţionează cel mai mult în baza unui sacrificiu, a unei autoprivări de libertate, ele continuă să-i poarte semnul, să existe doar ca nişte fragmente „capturate” de copiii lor. Iar rezolvările scenice sunt deseori inventive, interacţiunile lor cu materialul digital desfăşurându-se atât în faţă (jucându-se cu pânza) sau în spate (creând iluzia unor supraimpresiuni).

Asftel, prezenţa feminină e marcată practic printr-o lipsă, cea fizică (însă nu mă voi abate pe tărâmuri freudiene), stilizată într-un tip de prezenţă asupra cărora colectivul are control.

De discutat ar mai fi şi specia fiecărui spectacol – deşi alterate în mod experimental, Testament îşi trage seva din material narativ, reinterpretat tematic, în vreme ce Sacrificiul pleacă de la balet. Primul este vorbit  şi discutat, al doilea este dansat şi reinterpretat în acţiuni fizice. Sacrificiul are şi el pasaje de text, dar nu în dialog, mai mult un fel de succesiune de statement-uri, anunţate pe structura „Una dintre noi…” vs. „Una dintre ele…”. (La aspectul, să-i spunem, silenţios al spectacolului a contribuit şi negocierea drepturilor asupra muzicii, care presupunea să nu se vorbească peste opera lui Stravinsky.)

Acestea fiind zise, alegerea acestor două modalităţi diferite de manifestare scenică pare, într-adevăr, să fie influenţată de gen. Bărbatul conţinând un tip de mesaj sau sens ce se poate releva printr-un proces analitic, în vreme ce femeia este discutată ca o stilizare la nivel fizic, o tâlcuire a ei în absenţă şi în cheie abstractă. Astfel, în ciuda cheii feministe în care She She Pop îşi schiţează spectacolul (şi, în general, desfăşoară activitatea), luând dipticul, putem vedea că bărbaţii au (avut) ceva mai mult drept de răspuns sau, pur şi simplu, putere în primul spectacol, în vreme ce femeile sunt definite în primul rând mai abstract şi în al doilea rând, de progeniturile lor.

De altfel, colectivul a încercat să reia formula folosită în spectacolul anterior şi au mers la tragediile vechi (vrând să preia motivul Medeei sau al Ifigeniei), dar au ajuns la concluzia că nimic nu rezona mai bine pe această negociere a sacrificiului ca Ritualul primăverii.

Dar cele două paradigme invită la exerciţii voaioriste diferite – Testament prin intruziunea într-un fel de intimitate, Sacrificiul primăverii prin invitarea la a privi corpurile feminine, mult mai schematic discutate, cu mai puţin control asupra prezenţei (şi, deci, a) corpului lor. Căci problema nu este doar de a privi şi a fi privit (o dinamică/raportare până la urmă specifică teatrului), ci lipsa lor de autonomie, de putere ca actori, subiecţi şi co-creatori ai spectacolului, în comparaţie cu partea masculină a dipticului.

*Opinia autorului acestui text este independentă de opinia organizatorilor festivalului.

*În organizarea workshopului In/Between Reflex(ions) partenerul Teatrului Tamási Áron este Institutul Cultural Român.